Casele, despuiate de blăni, își poartă tăcerile peste ulițe.
de peste zări, soarele, dezbrăcat de nori, aruncă peste ele, sulițe.
Porțile n-au mai vorbit demult. Iar tălpile pline de țărână șoptesc mocnit.
Cine a venit? Cine din loc, pentru noi s-a urnit?
E vântul.
Peste hornuri s-a așternut toamna. Sobele își așteaptă imboldul.
Sunt fluturi târzii ce în frenezia lor, își lasă în urmă podul.
Roți grele scrâșnesc a veacuri întoarse cu furca și păstrate în clăi.
De ape, toate au secat așteptându-și priviri, de la noi.
Pășim desculți într-o lume stătută
În care doar veșnicia vorbește, de parcă natura ar fi mută.
Iar morile, macină carii trosnind în măsele greoaie
Sămânța vremii ce sub boltă, timpul îndoaie.
© Isa Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu